O nouă linie a ireversibilității
Rezolvarea problemei transnistrene în anii ’90 era practic imposibilă — rana războiului era încă prea proaspătă, prea adâncă și prea dureroasă. Totuși, la un moment dat, această sarcină părea realizabilă pentru PCRM, care concentra întreaga putere, iar astăzi ar putea părea la fel pentru PAS, capabil să formeze relativ ușor o majoritate constituțională în Parlament. S-a discutat mult despre planul Kozak. Domnul Voronin amintește adesea că, în ultimul moment, a refuzat să semneze documentul final, dar evită să spună cine a inițiat, de fapt, negocierile și întregul proces de reglementare. Istoria are, însă, un mod curios de a lega între ele evenimentele și destinele.
Suntem în 2026. Integrarea europeană a intrat într-un impas. Scenariul unei aderări etapizate — aproape regizate — la Uniunea Europeană, mai întâi Chișinăul, apoi Tiraspolul, a eșuat. În acest context, puterea promovează tot mai insistent o nouă viziune asupra soluționării conflictului transnistrean: transferul controlului asupra malului stâng către o administrație internațională. Se trece însă cu vederea un detaliu esențial — faptul că o formă de administrare externă funcționează deja de câțiva ani la Chișinău și a slăbit serios structura de rezistență a statului. Această „soluție” de compromis, departe de a fi una reală, nu face decât să creeze iluzia unei reglementări.
Este de așteptat ca, mâine, să apară noi condiții imposibil de îndeplinit. Aderarea Moldovei la UE a ajuns să semene cu o poveste, unde fiecare dorință îndeplinită naște altele și mai greu de atins. Așa se întâmplă atunci când cineva primește prea mult, prea repede și fără un efort proporțional — cum s-a întâmplat, de altfel, și cu statutul de țară candidată. Elevii foarte dotați ajung uneori să se piardă pe parcurs. La fel și statele care primesc peste măsură își pot pierde motivația de a construi și de a crea. Istoria oferă destule exemple în care darurile s-au transformat, în timp, în poveri, iar Moldova pare să meargă pe același drum.
A încerca integrarea Transnistriei sub presiunea unei crize energetice — ca și cum ai ține o conductă de gaz goală la tâmplă — înseamnă, de fapt, să aprinzi o lumânare într-un cavou și să numești asta „renașterea umanismului”. Astăzi, puterea pare dispusă să dea foc hambarului doar pentru a încălzi o casă pe care, oricum, o scoate la vânzare. Chișinăul tratează Tiraspolul ca pe un obiect primit „la pachet”, de care încearcă să scape cât mai repede, pentru a păstra doar ceea ce consideră valoros. Așa ajunge să se scrie istoria: nu cu cerneală, ci cu cretă, pe marginea prăpastiei, iar fiecare așa-zisă „reglementare” trasează o nouă linie a ireversibilității.
Un nou pas în această direcție îl reprezintă votul pentru ieșirea din CSI — o încercare de a rezolva problema prin autoexcludere din toate opțiunile posibile. Este un gest spectaculos, dar care, în esență, nu face decât să trântească ușa și să evite, încă o dată, asumarea responsabilității. Mai devreme sau mai târziu, Chișinăul va trebui să ia o decizie clară: fie stabilește o frontieră de stat pe Nistru, fie elimină punctele de control și recunoaște, în mod real, malul stâng ca parte a Moldovei. O a treia cale nu există.
Așadar, cine suntem noi: o țară de pe ambele maluri ale Nistrului sau doar o urmă ștearsă de apele lui?
